(...)
— Legile gravitaţiei schimbate, punctele cardinale schimbate, durata zilei redusă cu 50 la sută!... Iată lucruri care ar putea întârzia nespus de mult întâlnirea mea cu contele Timaşev! Ceva se întâmplă! Doar nu ne-am pierdut minţile, eu şi Ben-Zuf!
(...)
Dacă, datorită unui fenomen cu totul neobişnuit, mişcarea de rotaţie a globului se modificase, dacă, ţinând seama de trecerea Soarelui la zenit, am fi nevoiţi să admitem că ţărmul algerian fusese deplasat dincolo de ecuator, în emisfera australă, Pământul nu părea, în afară de convexitatea sa, să fi suferit vreo schimbare mai
însemnată, cel puţin în această parte a Africii. Litoralul rămăsese ce-a fost întotdeauna: un şir de faleze, de plaje şi de stânci aride, roşii ca şi cum ar fi fost feruginoase. Cât cuprindeai cu ochii, coasta nu suferise nici o deformare. Nici o schimbare nu apărea la stânga, spre sud, sau cel puţin spre ceea ce căpitanul Servadac continua să numească sud, cu toate că era limpede că poziţia celor două puncte cardinale se schimbase căci, pentru moment, trebuia să te pleci în faţa evidenţei şi să recunoşti că erau aşezate invers decât până atunci. La 3 leghe depărtare se întindeau primele înălţimi ale munţilor Merjejah şi vârfurile lor îşi desenau clar pe cer profilul obişnuit.
În acest moment, în nori se făcu o spărtură şi razele oblice ale Soarelui ajunseră până pe Pământ. Nu mai încăpea îndoială că astrul, după ce răsărise la vest, apunea la est.
— Drace! exclamă căpitanul Servadac, sunt curios să ştiu ce părere au cei din
Mostaganem despre toate astea! Ce va spune ministrul de război când va afla dintr-o telegramă că, din punct de vedere fizic, colonia lui din Africa este dezorientată aşa cum n-a fost niciodată din punct de vedere moral?
— Ei, ce-o să facă! răspunse Ben-Zuf. O să bage toată colonia africană în
beciurile poliţiei.
— Şi când o să afle că punctele cardinale încalcă grav regulamentele militare?
— O să le trimită într-o companie disciplinară.
— Şi că Soarele mă orbeşte în luna ianuarie cu razele lui perpendiculare!
— Să orbească pe-un ofiţer! Trebuie împuşcat Soarele ăsta! Da! Se putea spune că Ben-Zuf nu se încurca în ce priveşte disciplina.
Între timp, Hector Servadac şi cu Ben-Zuf se grăbeau cât puteau. Ajutaţi de extraordinara lor însuşire de a fi uşori ca fulgul, însuşire ce devenise însăşi esenţa lor, obişnuiţi acum cu decompresiunea aerului, care îi făcea să gâfâie, alergau mai iute ca iepurii şi săreau mai sprinteni decât cerbii. Nu mai mergeau pe cărarea care şerpuia pe culmile falezei şi care le-ar fi lungit drumul. O luară pe drumul cel mai scurt, ca pasărea-n zbor, cum se spune pe vechiul continent, ca albina-n zbor, cum se spune pe cel nou. Nici o piedică nu-i putea opri. Dacă întâlneau un mărâciniş se avântau pe deasupra lui, un râu, săreau peste el, un pâlc de copaci, îl treceau dintrun
salt, cu călcâiele lipite, o movilă, o depăşeau zburând. În aceste condiţii, Montmartre ar fi fost pentru Ben-Zuf doar un pas mai mare. Amândoi nu se temeau decât de un singur lucru: să nu lungească drumul pe verticală, în dorinţa lor de a-l scurta pe orizontală. Într-adevăr, abia de atingeau pământul care părea să nu mai fie decât o trambulină nespus de elastică.
(...)
La gândul că pe Ben-Zuf îl paşte o primejdie, Hector Servadac porni şi el să treacă şanţul; dar efortul pe care-l făcu îl duse de asemenea la o înălţime în nici un caz mai mică de 30 de picioare. Pe când urca se întâlni în drum cu Ben-Zuf care cobora. Apoi, supunându-se şi el legilor gravitaţiei, se întoarse pe pământ cu viteză
sporită, dar fără să simtă o izbitură mai puternică decât dacă s-ar fi ridicat la vreo 4-5 picioare.
— Ei! strigă Ben-Zuf izbucnind în râs. Iată-ne ajunşi saltimbanci în toată puterea cuvântului, domnule căpitan.
(...)
