"Un om canta la vioara 6 piese de Bach timp de 45 de minute. In acest timp, aproximativ 2 milioane de oameni trec prin statie in toate directiile, majoritatea mergand spre serviciu... Dupa 3 minute, un barbat intre doua varste il observa pe violinist cantand. Se opreste pentru cateva secunde dupa care pleaca mai departe, grabit; 4 minute mai tarziu, violonistul primeste primul dolar: o femeie ii arunca un dolar in cutia viorii si isi continua drumul, fara sa se operasca. Dupa 6 minute, un tanar se opreste, sprijinindu-se de zid, si il asculta. Apoi se uita la ceas si pleaca grabit. Dupa minute, un baietel de 3 ani se opreste dar mama lui il impinge mai departe.. Copilul se opreste iar si se uita la violinist. In final, mama il pride de mana si il trage dupa ea. Copilul merge, dar tine capul intors si se uita la cel care canta. La fel s-a intampat cu mai multi copii care au trecut pe acolo. Dar toti parintii, fara exceptie, i-au tras pe copii dupa ei si si-au continuat drumul.
45 de minute violonistul a cantat. Doar 6 oameni s-au oprit pentru o perioada putin mai lunga sa il asculte. Cam 20 de persoane i-au dat bani din mers. A strans in total 32 de dolari. Dupa aproape o ora si-a strans lucrurile si a plecat, fara sa fie bagat in seama de cineva. Nimeni nu l-a aplaudat sau l-a laudat. Niciunul dintre cei care au trecut prin statie nu a stiut ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai mari muzicieni din lume, cantand unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodata, la o vioara a carei valoare este estimata intre 3 si 5 milioane de dolari. Cu doua zile inainte, Joshua Bell a concertat cu casa inchisa la un teatru din Boston, unde un bilet costa de la 100 de dolari in sus. Joshua Bell a cantat in statia de metrou, actiune organizata de Washington Post, ca parte a unui experiment social despre perceptie, gust si prioritatile oamenilor. Intrebarile care au reiesit in urma experimentului: in cursul obisnuit al vietii, putem distinge frumusetea? Recunoastem talentul intr-un context neasteptat? Concluzia experimentului: daca nu avem un moment in care sa ne oprim si sa il ascultam pe unul dintre cei mai buni interpreti din lume, cantand unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodata, la unul dintre cele mai fine instrumente… cate alte lucruri trecem cu vederea? "
Articol Washington Post
miercuri, 25 martie 2009
Statia de metrou L'Enfant Plaza, Washington DC, intr-o dimineata friguroasa de ianuarie 2007
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
cat d mult poate fi reflectata realitatea in tot ceea ce este scris aici!!am ramas fara cuvinte si am stat 2 minute s reflectez!asa se intampla intotdeauna!si mai spunem k nu haina il face pe om!-desigur e diferit cazul;aici e vb de context si totusi nu putem nici s ii condamnam pt k este foarte probabil k si noi s fii trecut p langa Joshua fara s il fi luat prea mult in seama!toata povestea asta ma duce cu gandul intr-o parte.....stiti la ce ma refer!
RăspundețiȘtergerear fi dezavantajul aglomerarilor urbane unde , daca e sa ne luam dupa aprecierile poetului Dinescu M., oamenii sunt mai singuri decat calugarii de la o manastire pentru ca aici ne putem ascunde mai mult decat intr-o comunitate mica. si deci putem sa experimentam foarte frecvent interactiuni interpersonale nule (nimic mai mult decat o privire) si astfel putem trece usor pe langa oameni minunati fara a gandi macar
RăspundețiȘtergeredar poate si Joshua se simtea mai stingher in subteran si nu-i ieseau acordurile ca intr-o incinta de opera :D :D :D asta nu putem afla ..decat daca l-am insoti
cuma zis si iulia, am ramas fara cuvinte.joshua era stingher in subteran.incerca sa atraga oamenii, pe cind la opera s-a platit biletul pentru a-l vedea.la opera erau cei care il doreau, pe cind in subteran, cei care il intilneau. o poveste de viata. asa ni se intimpla tuturor in diverse contexte. ma bucur ca am gasit blogul asta.vio
RăspundețiȘtergere